ISTORIC BRIGADA 10 GENIU   |   ISTORIC ARMA GENIU  |  ISTORIC BATALIONUL NAVE TRECERI FLUVIALE  |  ISTORIC BATALIONUL 72 GENIU  |  
 ISTORIC BATALIONUL 136 GENIU  |  ISTORIC BATALIONUL 52 GENIU   |  ISTORIC BATALIONUL 3 GENIU  | ISTORIC BATALIONUL 110 SPRIJIN LOGISTIC  |  ISTORIC  BRĂILA

                                             Istoric Municipul Brăila
 
          Brăila este o veche aşezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică şi de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar şi pe câteva hărţi catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 şi Angelino Dulcert, 1339). Este meţionat ca Brăila în 1368 într-un privilegiu de transport şi comerţ acordat neguţătorilor braşoveni. Oraşul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârşitul războiului ruso-turc din 1828 - 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o menţiune a Cancelariei Voievodului "Ttibor din Transilvania". Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieşire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici şi medii.
[modifică] Perioada antică
          Un studiu al originilor Brăilei arată că regiunea a fost locuită din vremuri imemoriale. Există numeroase vestigii arheologice dovedind prezenţa omului neolitic (Boian-Giuleşti) 5000 i.Hr., la Brailiţa (vârful Caţagaţei), viaţa a continuat în epoca bronzului, apoi fiind atestată o puternică aşezare getică între secolele IV şi III î.Hr. aflată pe terasa înaltă a Dunării şi întreţinând legături cu grecii - de la pontul Euxin, până la Elada. În era noastră descoperirile atestă prezenţa civilizaţiei Sântana de Mureş, continuată cu o aşezare medievală din secolele X-XI.
          Privilegiul comercial pentru braşoveni, dat de Vladislav Vlaicu la 20 ianuarie 1368, atestă Brăila ca aşezare importantă a Ţării Româneşti. În 1463 cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil caracteriza Brăila ca fiind "oraşul dacilor, în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării".
           Referitor la izvoarele narative, anale, cronici, relatări ale unor călători, descrieri de ţinut, aşezări, obiceiuri, etc. trebuiesc amintite cele două cronici: Letopiseţul Cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor. În primul izvor, Brăila este pomenită în legătură cu însăşi intemeierea Ţării Româneşti prin descălecat: „Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul (cu Radu Vodă), unii s-au dat pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila; iar alţii s-au întins în jos, peste tot locul, de au făcut oraşă şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt ”. Cronica Bălenilor, deşi foloseşte vechiul letopiseţ scris în vremea lui Matei Basarab, utilizat şi de Cantacuzino, aminteşte doar că domnul întemeietor „Radu Vodă... au început a-şi tocmi şi a-şi îndrepta ţara cu judeţe, cu judecători..., lăţindu-se până la Dunăre şi până la Siret... ”.
           Izvoare exterioare Ţării Româneşti, Letopiseţul anonim al Moldovei, Cronica Moldo-germană, Letopiseţele de la Putna (numărul 1 şi numărul 2) ne dau una şi aceeaşi ştire şi anume aceea de a ardere a Brăilei de către Ştefan cel Mare (1457 - 1504) la 27 februarie 1470, marţi în săptămâna brânzei. În izvoarele narative externe Brăila este amintită relativ târziu, adică în secolul al XIV-lea. Reprezentativ pentru veacurile al XIV-lea şi al XV-lea este Laonic Chalcocondil , unul din cronicarii Bizanţului.
          Izvoarele beletristice, puţine ca număr şi nu întru totul concludente în privinţa valorii informaţiilor, nu pot fi invocate decât la modul cel mai general, cu excepţia Cronicii lui Enveri, dacă avem în vedere aria Brăilei. Scrisă în jurul anului 1456, Cronica rimată a lui Enveri relatează în doua din cele trei părţi ale sale, date şi fapte legate de relaţiile Ţării Româneşti cu turcii, înainte ca ei să fi atins, Dunărea ca hotar. Ele privesc Brăila fie indirect fie direct. Aşa de pildă partea a doua a Cronicii lui Enveri, intitulată Düsturname, se ocupă de campaniile Umur-bei, emirul din Aidîn, care întreprinde o expediţie navală, ajungând până la Chilia cu 300 de vase. Faptul s-ar fi petrecut între 1339 şi 1341 . Partea a treia cuprinde istoria otomanilor de până la expediţia din 1462 (866 AH) a sultanului Mehmet al doilea împotriva Ţării Româneşti, condusă de Vlad Ţepeş. Este şi locul în care se face referire la Brăila în legătură cu însăşi prezenţa sultanului în oraş: „Şahul a venit la Brăila (în text Ibrail sau Berail), unde a petrecut sărbătoarea (îyd). Şi de acolo a pornit spre Adrianopol”.
          Izvoarele diplomatice din cancelaria Ţării Româneşti îşi încep activitatea din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, din punct de vedere intern, cel mai vechi document cunoscut până acum este privilegiul acordat negustorilor braşoveni şi din Ţara Bârsei de Vladislav I Vlaicu la 20 ianuarie 1368. El constituie totodată şi cea mai veche dovadă a existenţei Brăilei ca aşezare a Ţării Româneşti. Pentru secolul al XVI-lea putem aminti încă două documente importante ale cancelariei otomane, unul din 1520, deci precedând cu aproape două decenii constituirea kazalei Brăila precum şi un altul, posterior cu trei decenii aceluiaşi moment. Este vorba, pentru cel din urmă de ştirile cuprinse într-o interesantă kanunnameea, republicată recent.
          Izvoarele catagrafice au fost socotite în mod firesc printre cele mai vechi surse privitoare la Brăila, atâta vreme cât litoralul dobrogean şi gurile Dunării au fost în atenţia şi intersul negustorilor şi călătorilor ce aveau nevoie de detalii pentru a ajunge în aceste locuri. În secolul trecut, Constantin C. Giurescu a socotit chiar că cea mai veche menţiune a Brăilei într-o formă alterată ar fi cea din Libro del Conoscimiento, datând din jurul anului 1350.
           Urmează pentru veacul al XV-lea o serie de hărţi nautice, mai mult sau mai puţin folosite de istoricii români în ceea ce priveşte descifrarea realităţilor din staţiul românesc. Este vorba de cele lucrate în atelierele lui Grazioso Benicasa din 1467 şi 1471, unde Brăila este numită Brilago, apoi hărţile datorate cartografilor din atelierul lui Enrico Martello Germano din 1480-1493, unde oraşul Dunărean este numit Brailano. Primele patru decenii din veacul următor nu aduc o creştere spectaculoasă a numărului de portulane, aşa cum se va întâmpla după 1550, dar Brăila este întâlnită în continuare la Fr. Rosseli sub numele de Brailano, în vreme ce pe harta lui Andreea Vavassore (cca 1520) numele apare sub forma Brelago.
          Pe la începutul epocii de conlocuire româno-slavă, şi anume în anul 681, Imperiul Bizantin, care era în lupta cu slavii, cheamă în ajutor pe avari. Aceştia, avându-şi centrul puterii lor tot în Panonia, ca şi hunii nu atacă direct, dinspre apus, ci trec mai întâi Dunărea pe malul drept pe la Viminacium în regiunea Belgradului de astăzi, merg apoi cu oastea lor de-alungul ţărmului până în regiunea Brăilei, unde sunt trecuţi din nou pe malul stâng de către flota imperială. Cu prilejul acestei expediţii, izvoarele bizantine afirmă că ţinutul din stânga Dunării unde locuiau slavii, era foarte bogat, plin de pradă din provinciile de la sud de fluviu . Afirmaţia aceasta ne interesează în mod deosebit, deoarece ea se referă la întreaga ţară carpato-dunăreană, deci şi la partea ei de răsărit, la aria viitoarei Brăile.
           Populaţia de pe aria Brăilei, atestată arheologic, încă din secolul al IV-lea , nu dispare ci se dezvoltă, lucru atestat prin descoperirile arheologice care dovedesc continuitatea populaţiei autohtone pe locul Brăilei în secolele V-XII . În această perioada populaţia se regăseşte în regiunea intermediară dintre Chiscani şi Baldovineşti, adică pe locul Brăilei şi Brăiliţei. Numărul locuitorilor din această regiune creşte o dată cu bunăstarea lor. Făcând comerţ activ cu peştele prins în balta vecină, vânzându-l bizantinilor în schimbul perperilor de aur, trimiţându-l cu carele atât în Muntenia şi în Moldova, cât şi mai departe, până în Polonia, aceşti locuitori dispun de venituri din ce în ce mai mari, iar numărul lor sporeşte prin cei ce vin să se aşeze aici atraşi de câstig. Vechiul sat pescăresc se transformă în târg, în aşezare de caracter urban. La aceasta transformare a contribuit în mare măsura portul, fapul că sosesc aici corăbii, aducând produse şi mărfuri străine, pe care le vând autohtonilor, cumpărând produsele locului. Judecând după felul cum este menţionată Brăila în secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, considerăm ca transformarea avusese loc cu mult înainte.
centru vechi          Întemeierea statului Ţării Româneşti a însemnat şi înfiinţarea judeţelor ca unităţi administrative în cadrul lui. De fapt, ca realităţi geografice şi economice, ele existau mai dinainte, însemnând, în genere, tot atâtea grupări de aşezări omeneşti din bazinul unui râu sau dintr - o porţiune a acestui bazin. După întemeiere, aceste străvechi formaţiuni sunt încadrate în noul stat şi fiecare din ele e cârmuită de către un dregător al domniei, un pârcălab, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti şi o reşedinţă cunoscută. Un asemenea judeţ a existat sub Basarab I, în partea de răsărit a ţării, între judeţele Râmnicul Sărat, Buzău şi Ialomiţa: a fost judeţul Brăila al cărui pârcălab şi-a avut reşedinţa, în mod firesc, în oraşul ce a dat numele sau noii unităţi administrative. Trebuie relevat că în timp ce marea majoritate a judeţelor Ţării Româneşti se numesc după apele care le străbat sau le mărginesc, după pădurile din cuprinsul lor, după locuitori sau după felul terenului, singurul judeţ al Brăilei adoptă numele reşedinţei sale: o dovadă în plus de însemnătate deosebită pe care o prezenta această reşedinţă .
          Ori de cîte ori Brăila e pomenită în cronicile moldoveneşti sau în documentele muntene cunoscute până acum nu i se dă niciodată numele de cetate. Un document din 30 octombrie 1540 arată limpede că turci, după ce au ocupat, în acel an, oraşul, au început să construiască o cetate de zid, de unde rezultă că mai înainte nu existase o asemenea cetate. Zidirea cetăţii şi constituirea în jurul ei a raialei duce la luarea în stăpânire de către turci a oraşului dar şi a împrejurimilor. În istoriografia noastră luarea în stăpânire a oraşului de către turci duce la controverse, raportul polon din 1540 arată că: „turcul, luând un oraş mare şi puternic anume Brăila, la supus stăpânirii sale şi a început a face cetate de zid”. Rezultă deci că ocuparea oraşului ar fi avut loc între iunie 1539 şi 30 octombrie 1540 şi nu în timpul anului 1538 în campania sultanului Soliman Legislatorul împotriva lui Petru Rareş. Ocupând acest port, turcii nu i-au schimbat numele aşa cum s–a întâmplat cu Tighina, devenită Bender, şi cu Cetatea Albă, devenită Akkerman, şi s-au mulţumit să-l pronunţe după spiritul limbii lor adăugându-i prefixul i. Şi întocmai după cum din moldovenescul Smil, atestat în cronici şi documente, au facut Ismail tot aşa din Brăila au facut Ibrail. Sub acest nume apare ea în actele Imperiului Otoman; el va fi întrebuinţat şi de străinii care ajung aici; sub acest nume e cunoscută Brăila şi în rapoartele diplomatice până în plin secol al XIX-lea, decenii după ce oraşul reintrase în stăpânirea politică românească.
        Oraşul se întindea în stânga cetăţii, cum priveai de pe Dunăre. El era, după părerea aceluiaşi Langeron: „mare şi mai bine construit decât celelalte oraşe turceşti”. Se găsesc aici, adaugă el: „o mare mulţime de case spaţioase şi agreabile vederii” . O sumă dintre aceste case erau acoperite acum cu olane gălbui, după obiceiul turcesc şi aveau streşini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinţi ale soarelui de vară, pereţii scunzi. Se mai pot vedea şi astăzi câteva asemenea case, cum e, de pildă, aceea de pe strada Justiţiei (între strada Călăraşi şi faleza Dunării).
           La oraşenii turci mai pricopsiţi, tavanurile odăilor erau din lemn lucrat frumos, în formă de rozetă; un asemenea tavan se poate vedea la muzeul de istorie al oraşului. În timpul ridicării planului cetăţii, în 1790, de către capitanul von Vermatti, oraşul avea 2580 de case , ceea ce, admiţând căte cinci locuitori de casă, aceasta cifră constituie un minim, dă un număr de 12900 de locuitori; în realitate, socotind şi pe flotanţi, destul de numeroşi în porturi, şi pe cei nedeclaraţi, din motive fiscale, iarăşi numeroşi, se crede că cifra locuitorilor depăşea 15000 . În afară de cetate, noii stăpânitori ai oraşului au ridicat şi lăcaşuri de rugăciune, în legea lor, adică meceturi şi geamii. Vechile vederi ale oraşului arăta mai multe minarete, deci implică existenţa mai multor lăcaşuri, în diferite cartiere sau mahalale. Clădirea uneia singure s-a păstrat până astăzi, dar transformată în biserica ortodoxă: este biserica Sf. Arhangheli, din centrul oraşului (în piaţa V. I. Lenin). De formă pătrată reproducând tipul mecetului mahomedan, ea a fost ridicată, probabil, în primii ani ai stăpânirii turceşti şi reparatş, restaurată ulterior. Prefacerea ei în biserică ortodoxa a avut loc îndată după reintrarea oraşului sub stăpânirea românească 1829. Un mecet a existat şi în cuprinsul cetăţii propriu-zise, adică în spaţiul închis de a treia incintă: urmele lui nu se mai văd însă.
          Îndată după constituirea cetăţii Brăilei a urmat şi înfiinţarea raialei sale. Se înţelegea, la noi, prin acest termen teritoriul înconjurător, cuprinzând mai multe sate din care urma sa fie aprovizionată cetatea şi ai căror locuitori trebuiau să presteze muncile; cărături de tot soiul, reparaţii, etc. Anul înfiinţării raialei este considerat 1542. Într-adevăr, atunci când după redobândirea raialelor de către Ţara Românească, prin tratatul de la Adrianopol, s-a constituit o comisie spre a cerceta drepturile foştilor propietari de misii din cuprinsul acestor raiale, concluzia comisiei a fost potrivit comunicării pe care o face generalul Kiseleff la 10 februarie 1832 sfatului administrativ, deci consiliului de miniştri de atunci, că se va ţine seama numai de cererile acelor propietari care au:”documenturi date pana la anul 1542” . Ceea ce înseamnă că se considera acest an drept anul înfiinţării raialei.
          Raiaua Brăilei a fost cea mai întinsă din cele trei raiale înfiinţate pe pământul Ţării Româneşti, mai mare decât raiaua Giurgiului şi mult mai mare decât cea a Turnului. Ea cuprindea, potrivit indicaţiilor secretarului domnesc Sulzer din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), 55 de sate şi silişti, în timp ce raiaua Giurgiului avea vreo 35 de sate, iar aceea a Turnului numai 3 . Aceeaşi cifra de 55 de sate si silişti o găsim şi în descrierea Ţării Româneşti făcută de generalul Baur, în timpul ocupaţiei ruseşti din 1768-1774 . Numărul satelor varia însă în raport cu vicisitudinile vremii, el se micşora în vreme de război, din cauza distrugerilor şi prădăciunilor, pentru ca, apoi, să sporească iarăşi. Astfel, de pildă, în harta raialei, ridicată de ofiţerii ausrtieci în 1789, în timpul razboiului ruso – austriaco - turc, găsim numai 35 de sate şi silişti.
          Hotarul raialei Brăilei era format înspre răsărit de albia Dunării Vechi şi de Dunăre până la confluenţa cu Siretul; înspre miazănoapte de albia Siretului până la un punct situat la vest de satul moldovean Sărdarul; spre apus, adică spre Ţara Românească, hotarul era o linie conventională, care, pornind de la Siret, de la punctul indicat, mergea mai întâi spre miazăzi până în dreptul satului Baldovineşti, care ramânea în raia, apoi pe lângă satele Hagi Căpitan, Cazasu şi Ismin înspre apus, la movilele Gemenile, de aici, prin Movila Ciutacului şi Movila Săpată, răspundea la satul Silistraru care aparţinea raialei, apoi, pe la vest de satul Osmanul sau Osman-Aga şi de satul Tâmpu, ajungea la marele sat de mai târziu Odaia Vizirului, care rămânea în raia, în timp ce cele „Cinci Gorgane” aparţineau Ţării Româneşti, pentru ca de aici, mergând spre răsărit, prin Movila Calului şi prin movila satului Cuptoarele, tăind apoi Dunărea, să răspundă la Dunărea Veche, în dreptul satului Boul, care ramânea Ţării Româneşti .
          Acest hotar n-a rămas însă statornic; turcii au căutat în mai multe rânduri să-şi întindă stăpânirea spre apus şi miazăzi, încălcând pământul ţării. Şi a trebuit ca domnii, în repetate rânduri să intervină la Poartă, cu jalbe şi cu bani grei, pentru ca hotarul să fie restabilit. Aşa au făcut Alexandru al II-lea (1568-1577) şi fiul său Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591), aşa Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) . Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu constatăm că se percepe, în februarie 1695, dajdia pentru hotarul Brăilei, în valoare de 8845 de taleri: era o dare care a servit, după toate probabilităţile, la plata cheltuielilor făcute cu prilejul cercetării şi restabilirii hotarului raialei . O noua cotropire a avut loc la începutul epocii fanariote, când a izbucnit războiul turco - austriac, în 1716.portul vechi
          După ce domnul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat, a fost luat prizonier de austrieci, şi până să vina în scaun fratele său Ioan Mavrocordat, turcii din raia s-au folosit de prilej şi şi-au întins stăpânirea; acelaşi lucru l-au făcut şi turcii de la Silistra, cotropind balta Borcei. A încercat Ioan Mavrocordat, în scurta lui domnie (1716-1719), să restabilească vechea situaţie, dar n-a izbutit; abia după ce s-a reîntors în scaun Nicolae Mavrocordat (1719-1730), a putut fi readus la loc hotarul. Ştim faptele din povestirea, detaliată şi expresivă, a cronicii lui Radu Popescu. Iată cum înfaţişează ea aceste fapte: „turcii, brăileanii şi dârstoreanii trecuseră hotarele ţării care le ţinea, ţara d-început şi să tindea brăileanii până la oraşul Flocii, pe baltă în sus, şi despre Râmnic şi Buzău să tindea până în apa Buzăului, de stăpânia pământul şi satele şi pusese subaşi prin sate şi scaune pe baltă de lua vama din toate ceale de esa din bălţi şi lua dijme dupe moşiile ţării…Ci s-a făcuse un lucru foarte rău, carele să începusă din zilele lui Ioan Vodă. Şi au nevoit Ioan Vodă ca să isprăvească acest lucru despre împărăţie, ca să izgonească subaşii si să spargă satele de pe balţile şi se rămâie hotarăle iarăşi precum au fost din veac, dară n-au putut. Iară domnul Nicolae Vodă, viind domn în urma fratine-său, având şi credinţă şi voe vegheată de la turci şi puind nevoinţa cu toată inima (măcar ca şi cu cheltuială, ca la turci) au isprăvit precum i-au fost pofta inimii, că au adus porunca tare de la împăraţiie la brăileni, la dârstoreani, la nazâr, ca să-şi ridice stăpânirea dupe pământul Ţării Româneşti şi să ştie numai până în hotarele ceale bătrâne, ce au ţinut cei de demult. Care porunca viindu-le, într-alt chip n-au avut cum face, ci au lăsat pământurile ţării şi au ţinut dupe cum au ţinut acei mai denainte şi au rămas ţară odihnită de aceasta” . O pricina de discuţie între domnul Ţării Româneşti şi administratorul raialei Brăilei, acesta din urmă purta titlul de nazâr, a format-o moşia de margine a raialel numită Odaia Vizirului sau Câşla Vizirului, pe locul de astăzi al comunei Vizirul. Această moşie, daruită la un moment dat de împărăţie unui vizir, de aici numele, ajunsese apoi proprietatea unei sultane şi era administrată de ea prin bostangii, un soi de ostaşi dregători turci care se ocupau de grădinile şi domeniile împărăteşti. Cu vremea, graţie protecţiei de care se bucura moşia, se strânseseră aici o sumedenie de tărani fugiţi din judeţele învecinate, sustrăgându-se de la plata birului domnesc; bostangiii, pe de altă parte, provocau multe neorânduieli în aceleaşi judeţe învecinate. Pentru a curma această stare de lucruri, voievodul Scarlat Ghica (august 1765-decembrie 1766) oferi sultanei suma de 25000 de lei anual şi lua sub administrarea sa moşia . Aceeaşi operaţie a făcut mai târziu şi voievodul Alexandru Ipsilanti (1774, după 26 septembrie-1775).
          Paralel cu construcţiile particularilor, se începură o serie de lucrări şi construcţii publice. În 1832, s-a pavat cu piatră o parte a pieţei centrale, se aliniară o seamă de străzi sau uliţe şi se aşezară felinare pe toate, se mută, din cauza mirosului pescăria din faţa portului, într-o latură a lui, se astupară circa 3000 de gropi care serviseră, sub turci, ca depozite de grâne, se infiinţă, într-o clădire cumparată anume, spitalul militar. În anul următor, se amenajă drumul ce cobora în port pe langă carantină , tot în 1832, în februarie, marele vistier Al. Villara propune ca :”pe fiecare an , să se deosibească o suma de bani hotărâtă, pe seama casei de rezerva, pentru facerea unui port cum se cade la schela Brăilei. Cu acest capital să se pregăteasca din vreme materialurile trebuincioase şi, dupa plan meşteşugit şi doveditor de un simţitor folos al Statului, în curgere de vreo cativa ani să se săvârşească portul, întru aceeaşi asemănare cu alte porturi europineşti ”. Urmează, în 1835, alegerea locurilor, dincolo de vechiul şant al cetăţii, pe care aveau să se ridice cazarma miliţiei şi temniţa. Se înfrumuseţează grădina publică , numită „Belvedere” din cauza priveliştii admirabile spre Dunăre, baltă şi Munţii Măcinului, şi se îngriji ,monumentul ridicat în amintirea campaniei din 1828-1829. În 1836, începura studiile pentru construirea cheiurilor portului, cu această lucrare fiind însărcinat colonelul Blaremberg, cumnatul domnului Alexandru Ghica, acesta consulta un specialist străin.
          În 1839, oraşul se întinsese dincolo de fostul şanţ al cetăţii, existau acum, aşa cum aflăm dintr-o adresă din 17 martie a vistieriei către Departamentul Internelor, „foburguri”, ele însa nu erau asimilate oraşului, nu beneficiau, de pilda, de regimul de porto-franco, care înceta la bariere, adică la fostul şanţ, ci erau considerate ca „sate” .Pe langă foburguri, erau şi două sate situate pe izlazul oraşului, izlaz ce fusese mărit cu 1 500 pogoane: Iarba Dulce şi Piscul Brăilii.
          Organizarea oraşului Brăila a fost cea prevăzută în genere pentu oraşe de către Regulamentul Organic. Organul cârmuitor se numea „maghistrat” şi se alcătuia din patru „mădulari”sau membrii, dintre care unul era preşedinte, iar altul casier. În 1833, găsim ca preşedinte al maghistratului pe Panait Rubin, dintr-o veche familie brăileana, al cărei nume a fost dat astăzi străzii unde-şi avea aşezarea, iar ca membri pe polcovnicul Ioan, pe Matache Paraschivescu şi pe Grigore Ahtaru .
           În fruntea poliţiei era un „poliţ - maister”, numit mai târziu „poliţai”. Suprafaţa oraşului propriu - zis, până la fostul şanţ al cetăţii, se împărţea în mai multe „văpseli” sau culori, corespunzând „sectoarelor” ulterioare sau raioanelor de străzi din Bucureşti. La 5 aprilie 1840, un Dumitru Ghiorghiu se plânge domnului că în februarie 1834 i s-a dat de către maghistrat „locu’ de casă într - acest oraş Brăila, stânjeni 72, în mahalaua văpsao roşie no. 260”, pe care a clădit prăvălie şi locuinţă, iar acum vor să-i taie locul. Paralel cu împărţirea oficială, în culori, se păstrau însă şi numirile vechilor mahalale. E amintită astfel, într-o jalbă din 29 septembrie 1840 a unui Chircov Mirigi, „mahalaua armenească, unde numitul avea o casă supusă dărâmării din cauza alinierii uliţei ce mergea către biserica armenească”. Catagrafia din 1837 constată ca pe lângă această mahala armenească, şi pe cea a „Bisericii Vechi” cu cel mai mare număr de contribuabili precum şi „mahalaua Belvederului”, un nume nou de dupa 1828. Hotărârile maghistratului, potrivit articolului 38 al Regulamentului Organic, trebuiau să fie aprobate însă mai întâi de către „ocârmuitorul” judeţului, ocârmuitor corespunzând pârcălabului de altă dată sau prefectului de mai tarziu. Numai după această aprobare ele deveneau obligatorii, executarea lor fiind în grija poliţ - maiestrului. Ocârmuitorul avea şi dreptul să intervină dacă i se părea că o hotărâre a maghistratului este „împotriva intereselor oraşului” raportând totodată despre aceasta marii vornicii. Aşa se explica rolul important pe care il avea de fapt şi de drept, în ce priveşte gospodărirea oraşului cârmuitorul judeţului.
          De la unii din negustorii şi meseriaşii Brăilei îşi trag numele câteva străzi ale oraşului. Găsim astfel în planurile vechi ale lui din prima jumătate a secolului al XIX-lea, strada Braşoveni, după negustorii români din Şcheii Braşovului aşezaţi în Brăila şi vânzând marfa numită „braşovenie” (obiecte de metal, ţesături, pălării, lăzi braşoveneşti etc.). O altă stradă se numea Cojocari, deoarece aici locuiau cojocarii. O a treia Cavafi, după cei ce făceau încălţamintea de rând iar o a patra Zidari. Dezvoltarea economică a Brăilei din perioada 1829-1848 a avut drept urmare o creştere de proporţie a populaţiei. La vechiul nucleu care după cum am arătat continuase să traiască în Brăila sub stăpânirea turcească s-au adăugat o serie întreagă de ţărani români veniţi din satele raialei, continuând un proces ce a avut loc necontenit în perioada 1540-1828. Catagrafiile ilustrează , de altfel, acest proces printre locuitorii din „mahalaua ot poarta cea mare, cei veniţi de prin satele raielii” este şi „unchiaşul” mijlocaş, deci de stare materială de mijloc. Acest aflux rural este procesul obişnuit în toate oraşele noastre , şi nu numai ci şi în toată lumea. La românii veniţi din satele Munteniei, în primul rând şi în fosta raia şi din judeţele limitrofe: Râmnicul Sărat, Buzău, Ialomiţa, s-au adăugat românii din Transilvania, în special din Braşov şi Săcele, o parte negustori iar cealaltă parte mocani veniţi cu oile din rândurile acestor transilvăneni, mocani şi negustori, s-au ridicat, cu vremea familii ca „Perlea, Grozea, Panţu, Sassu, Grosu, Moldovanu” care au jucat un rol important atât în viaţa economică, politică şi culturală a Brăilei cât şi a ţării. După cum se vede, în perioada 1829-1848 ca şi mai înainte de altfel Brăila a avut aidoma tuturor marilor porturi, o populaţie amestecată.ceasul dun Piata Traian
          Pe lângă românii majoritari alcatuiţi din reprezentanţi ai diverselor ramuri ale entităţilor etnice au fost şi străini de tot felul. Treptat, însă, o buna parte a acestora se asimilează topindu-se în masa autohtonă. Pentru apărarea intereselor atât a conaţionalilor săi stabiliţi în Brăila cât şi a celor în trecere precum şi a echipajelor şi mărfurilor sosite cu navele, diferite state europene , au infiinţat aici posturi de vice consuli, depinzând de consulii generali din Bucureşti. Începutul l-a făcut Anglia în 1835 şi rezultatul a fost ca de îndată, numărul supuşilor englezi din Brăila a sporit considerabil. Înca de la 28 ianuarie stil nou 1835 existatu 22 de asemenea supuşi recrutaţi din rândul bulgarilor şi care obţinuse patentele lor de la consulul general din capitala. Exemplul Angliei a fost urmat de celelalte state europene, şi rând pe rând, Austria, Rusia, Grecia şi Piemontul au infiinţat şi ele viceconsulate în Brăila. În anul 1837, nu mai puţin de 405 locuitori ai oraşului deveniseră sudiţi sau supuşi străini . Evenimentele politice esenţiale din Brăila în răstimpul 1829-1848 au fost cele trei mişcări din anii 1841-1842 şi 1843, care au reprezentat în fond, continuări ale Eteriei din 1821, urmărind ca scop final eliberarea creştinilor din Penisula Balcanică de sub dominaţia turcească în primul rând, eliberarea bulgarilor.
          Faptul că Brăila a avut conducători destoinici ca Slătineanu şi colonelul Jacobson, de origine străină dar care se identifică deplin cu interesele şi nevoile oraşului, face ca dezvoltarea oraşului şi portului să aibă un avânt deosebit în perioada 1830-1848. Numărul vaselor care vin la Brăila încep să întreacă pe acela al Galaţilor. Dacă în 1831 sosesc în acest din urmă port 185 de vase faţă de 111 în Brăila, în 1832 raportul se schimbă 186 faţa de 486. Francezul Bois le Comte observă în 1834 că dacă Galaţii sunt, ca aşezare mai mari decât Brăila, în schimb progresele ultimei sunt mai repezi.
          Aflată intermitent sub ocupaţie turcească, aşezarea a fost pe rând supusă asediului de către Walerand de Wavrin (1445), Ştefan cel Mare, care a si ars-o in 1470, Ioan Vodă cel Cumplit (1574). În 1595, are loc eliberarea Brăilei de sub turci de către oştile lui Mihai Viteazul. Acest voievod construieşte în oraş o biserică cu hramul Sfântul Nicolae. Urmează Mihnea al III-lea, care, în 1658, loveşte garnizoana otomană din raiaua Brăilei.
          Intervalul 1711 - 1812 înseamnă un veac de războaie purtate între ruşi-turci şi austrieci peste trupul ţărilor române. În calea răutăţilor, Brăila este mereu lovită, arsă, refacută. Epoca se încheie cu Pacea de la Adrianopol (2 septembrie (pe stil vechi) 1829), când Brăila revine la Ţara Românească, după aproape trei secole.
           Perioada care a urmat din secolul al XIX-lea a fost înfloritoare pentru oraş, care cunoaşte multe modificări şi realizări: pavaj şi felinare pe străzi, farmacii, staţie meteo, spital militar, dobândirea statutului de oraş porto-franco în 1836, parcul Belvedere, înfiinţarea unor tipografii, a unei bănci, a unei cazarme şi a unui teatru, deschiderea unei şcoli de fete, a unui gimnaziu şi construirea docurilor, a căilor ferate şi a mai multor fabrici. În 1888 s-a utilizat aici pentru prima dată în ţară betonul armat. În primul an al noului secol au fost introduse tramvaiul şi becul electric. Se dezvoltă puternic învăţământul şi cultura sistemul bancar, susţinute de comerţul înfloritor. După ocupaţia din primul război mondial, se pune în 1927 temelia Palatului Agriculturii, iar trei ani mai târziu populaţia aşezării a ajuns la 68.310 locuitori. În această perioadă la Brăila se stabilea preţul cerealelor in Europa, la Bursa Agricolă.
.
          Din vremuri imemoriabile, locuitorii Brăilei s-au ocupat cu agricultura, creşterea animalelor şi pescuitul pe malul vestic al Dunării. Un velier, stema oraşului Brăila, a fost simbolul comerţului, ocupaţia principală a locuitorilor din această zonă. În 1836, Brăila a fost declarat port-liber. Aici s-a înfiinţat prima Cameră de Arbitraj Comercial (1836), Bursa de cereale şi bunuri (1882), Curtea Comercială şi Banca Comercială au fost deschise în Brăila. Datorită vieţii economice înfloritoare, Brăila a devenit unul dintre cele mai importante centre comerciale din România. Comerţul înfloritor şi dezvoltarea industriei de-a lungul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, au marcat istoria Brăilei. În 1911, an de maximă activitate comercială comerţul brăilean reprezenta 22% din comerţul românesc şi 20% din import. Această dezvoltare a însemnat: mori cu aburi, fabrică de paste făinoase, şantier naval (1864), fabrică de bere (1872) şi docuri (1883). Prima investiţie străină în Brăila a fost făcută în 1924 - Societatea Franco-Română. După ce, ajungând la apogeu, în 1937 la Brăila are loc al XII-lea Congres general al Uniunii oraşelor din România, între 1941 - 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, importul şi exportul Brăilei au scăzut vertical. Istoria va declanşa sentinţa ce nu va întârzia să vină pentru istoria Brăilei în răstimpul dintre două borne: 23 August 1944 - 22 Decembrie 1989. În intervalul de până la revoluţia din 1989 s-a pus accent pe industrializarea forţată a economiei brăilene, în cadrul celei româneşti, în general. Pe lângă dezvoltarea întreprinderilor existente s-au pus în funcţiune Combinatul chimic şi cel de celuloză şi hârtie de la Chiscani şi Centrala termică. După anul 2000 s-au făcut resimţite rezultatele dezvoltării mult prea ambiţioase, nejustificate şi disproporţionate a industriei. Multe din reperele industriale de referinţă şi-au închis total sau parţial porţile. Aceasta a dus la deprecierea, mai accentuată decât la nivel naţional, a nivelului de trai şi al gradului de dezvoltarea al urbei. Brăila nu este un oraş-muzeu, dar vizitatorii săi simt magia, legendele şi istoria oraşului care sunt prezente pretutindeni.      
[ Galerie foto ]
         Personalităţi brăilene:
* Nicu Alifantis (n. 1954), cântăreţ de muzică folk
* Ana Aslan (1897 - 1988), medic român specialist în gerontologie, academician.
* Anton Bacalbaşa (1865 - 1899), ziarist, prozator şi traducător român
* Angela Baciu-Moise (n. 1970, poet, publicist, jurnalist, jurist, membru U.S.R., membru ASLRQ.
* George Baronzi (1828 - 1896), poet
* Hariclea Darclée (1860 - 1939), soprană
* Dan Dediu (n. 1967), compozitor, pedagog
* Titu Dinu (1887 - 1918), poet
* Octav Doicescu (1902 - 1981), arhitect, academician
* Catrinel Dumitrescu, actriţă
* Anton Dumitriu, matematician, logician, filozof
* Maria Filotti (1883 - 1956), actriţă şi directoare de teatru.
* George Grigoriu, compozitor, cântăreţ; liderul formaţiei Trio Grigoriu, alături de fraţii săi Angel şi Cezar
* Nicolae Harţuche (1928 - 2003), arheolog
* Nae Ionescu (1890 - 1940), filozof, logician, pedagog, jurnalist român.
* Panait Istrati (1884 - 1935), scriitor român.
* Ioana Maria Lupascu (n. 1977), pianistă
* Max Herman Maxy (1895 - 1971), pictor
* Ştefan Mihăilescu-Brăila (1925 - 1996), actor
* Gheorghe Mihoc, (1906 - 1981) statistician
* Mina Minovici (1858 - 1933), medic legist
* Diana Mocanu, campioană olimpică la înot - Sydney 2000
* Jean Moscopol, cântăreţ
* Serge Moscovici, (n. 1925), psiholog social
* Gheorghe Munteanu Murgoci (1872 - 1925), geolog, mineralog şi pedolog
* Fănuş Neagu (n. 1932), academician, director de teatru, dramaturg, povestitor, memorialist, nuvelist
* Gheorghe Naum (1907 - 1968), pictor, gravor
* Nicăpetre (1936 - 2008), sculptor
* Vasile Parizescu, pictor[3]
* Perpessicius (1891- 1971), istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român.
* Radu Portocală (1888 - 1952), avocat, om politic liberal, Primar al Brăilei, deputat, senator, ministru
* Camelia Potec, (n. 1982), campioană olimpică la înot - Atena, 2004
* Johnny Răducanu (n. 1931), muzician de jazz
* Iuliu Cezar Săvescu, (1876 - 1903), poet
* Mihail Sebastian (1907- 1945), romancier şi dramaturg.
* Theodor Şerbănescu (1839) - 1901), poet (născut în Tecuci)
* Vasilica Tastaman, actriţă
* Carmen Topciu, (n. 1981), mezzosoprană
* Teo Trandafir, (n. 1968), născută în Piteşti
* Arthur Garguromin Verona (1867 - 1946), pictor
* Ionel Voineag (n. 1950), artist liric, prof. univ. dr.
* Ilarie Voronca (1903 - 1946), poet
* Iannis Xenakis, (1922 - 2001), compozitor grec
* Manea Mănescu, (1916 - 2009), politician comunist român
* Liviu Ganea, (n. 1988), fotbalist in prezent la Dinamo

ISTORIC BRIGADA 10 GENIU   |   ISTORIC ARMA GENIU  |  ISTORIC BATALIONUL NAVE TRECERI FLUVIALE  |  ISTORIC BATALIONUL 72 GENIU  |  
 ISTORIC BATALIONUL 136 GENIU  |  ISTORIC BATALIONUL 52 GENIU   | ISTORIC BATALIONUL 3 GENIU  |  ISTORIC BATALIONUL 110 SPRIJIN LOGISTIC  |  ISTORIC  BRĂILA